Nu mai știu când a început totul și nici nu țin neapărat să-mi amintesc. Trăiesc cu ideea că scriu de când mă știu și sper să nu mă opresc niciodată pentru că nu știu altă cale de a-mi elibera mintea. Vedeți voi...să fi scriitor/poet/autor nu e întotdeauna ușor. De fapt e mai greu decât pare. Și aici nu mă refer la așezarea ideilor într-o anumită ordine favorabilă sau creearea unei rime perfecte. Ci suportarea,înțelegerea,analiza oamenilor. Pentru că,de fapt,noi asta suntem...simpli observatori în detaliu. Iar uneori mergem atât de departe încât ne transpunem în viețile lor, preluându-le toate sentimentele ce îi străbat în fiecare zi. Le luăm fericirea, durerea, mândria,supărarea,ura și amorul. Luăm totul sau nimic. Iar la sfârșit de zi,osteniți de atâta spirirt,ne întoarcem în cămara noastră unde nu mai găsim nimic...doar o peniță și o foaie. Și le povestim tot ce am văzut, și tot ce am simțit prin sufletele lor.​

Oamenii sunt inspirația noastră. Sau cel puțin,inspirația mea.

Mereu au ceva să-mi ofere prin tăcere,gesturi,expresii...nu avem nevoie de cuvinte.Sufletul nu știe să vorbească,ci doar să vibreze. Așa că am adunat tot ce am putut să înțeleg până acum în cuvine...neșlefuite,fragile sau poate chiar inapropiate contextului. Le-am îngrămădit și sufocat până și-au găsit un loc cât de cât stabil.

Sunt doar observator în detaliu...scriu ce văd,ce înțeleg și ce-i convine sufletului.

 

 

 

 

                                                                                                                                      -P.B.Francesca